Wynton Marsalis, e, fara indoiala, un purist si un perfectionist in felul lui insa e ancorat intr-o moda care a facut din jazz o relicva ce se preteaza la divertisment. Sint de acord ca jazzul inseamna si aceasta, insa, un artist redutabil in jazz isi depaseste conditia si abordeaza muzica dintr-un spectru mult mai complex. Miles Davis canta in anii ’40 cam ceea ce canta azi Wynton insa nu s-a ancorat defel in moda timpului ci a reusit sa gaseasca filonul primar care a facut din jazz ceea ce e el astazi. De Ornette Coleman, la fel, eu cred ca n-a ascultat in viata lui un album Wynton Marasalis cap coada ptr. ca stia oricum care-i shpilul.

ceea ce imi place mie in schimb la Wynton a acea latura dark, usor nepotrivita cu didacticismul muzicii sale, latura care e ilustrata perfect pe doua albume, “The Majesty Of The Blues” din 1989 si “Joe Cool’s Blues” din 1994.

Intr-un fel imi pare rau ca nu l-am vazut pe Wynton cu band-ul lui in concert insa pe de alta parte nu stiu daca as fi rezistat 90 de minute… Cronica acestui spectacol, insa, e mai mult decat binevenita si o asteptam deja de duminica seara!