Wayne Shorter Quartet în concert

Horia Ciocan si cronica lui despre concertul Wayne Shorter Quartet din Budapesta de miercuri, 18 martie.

 

Wayne Shorter Quartet în concert
de Horia Ciocan 

” Se spune că jazz-ul este muzica clasică a Americii. Am considerat afirmatia ca fiind expresia unei soluţii de expedient în absenţa tradiţiei muzicale comparabile cu a Europei. Totuşi să vorbeşti despre muzică doar la nivel teoretic este steril.

Ideea la care mă refeream mai sus a căpătat tot mai multă consistenţă odată cu trecerea timpului în care am ascultat tot mai mult jazz şi s-a transformat în certitudine un urma concertului susţinut de Wayne Shorter Quartet la care am luat parte în seara de 18 martie la Budapesta.

Unei înregistrări performante îi scapă esenţa concertului, un concert fiind mai mult decît sunet, i se adaugă tensiune, sau dacă vreţi un parfum care se risipeşte odată cu terminarea sa. Memoria auditivă şi afectivă mai păstrează elmente din reprezentaţie, dar  ele sînt disparate;  pe cînd coerenţa şi ansamblul dau finalmente nota concertului. De aceea îmi va fi greu să surprind în scris atmosfera concertului cu Wayne Shorter Quartet .

Şi dacă e să-mi amintesc şi să istorisesc cele petrecute pe scenă cu ocazia concertului e că nu am ascultat doar jazz, ci un spectacol sonor cu puternice elemente de muzică clasică marcate de armoniile pianului lui Danilo Perez. Dacă în jazz toba reprezintă energia şi bass-ul liantul dintre baterie şi restul orchestrei, aceste instrumente şi-au depăşit condiţia prin intermediul unui toboşar minunat şi incisiv – cum îi e şi numele -, Brian Blade, şi a unui bassist formidabil, John Patitucci. Toba a avut timbrul unei voci umane, iar bass-ul nu a reprezentat doar un instrument ritmic şi un element de legătură, ci unul care a accentuat efluviile sonore ale celorlalte instrumente. Pianul a dat parfumul şi elementul de consitenţă, care a susţinut structura sonoră, generînd variate valenţe care au  consfinţit statutul de lider al saxofonului. Nu o să vă reamintesc cine este Wayne Shorter – rolul şi importanţa sa pentru jazz etc. – ci o să vă spun că la cei 75 de ani ai săi – pe care dealtfel nu-i arată – mi-a lăsat o impresie de neuitat. 

Dacă pentru mulţi jazz-ul este o improvizaţie fără sfîrşit şi o mostră de viteză şi virtuozitate, la Wayne Shorter Quartet acestea toate au fost păstrate discret undeva, poate printre note, în mod deliberat în şi spre gloria melodiei. Melodia cu care a început concertul a fost una care, grupat armonic şi în spirit, a conţinut mai multe la rîndu-i şi a durat aproape o oră – oră în timp real, pentru că mie mi-a părut de vreo cinci minute. În tot acest timp în melodia care le conţinea pe celelalte au coexistat în acelaşi timp melodia fiecărui instrumentist în parte. Ai fi putut urmări, în dauna ansamblului, patru concerte diferite: pian, saxofon tenor sau sopran, bass şi tobă. Aţi putea crede că a fost o mostră eterogenă, dar nu!, dacă vreţi mai de grabă – şi înţelegeţi-o cum şi dacă puteţi în lipsa suportului sonor – eterogenitate întru omogenitate. A fost un spectacol închegat în care solistica lui Wayne Shorter a conţinut substanţa unui discurs al unui lider spiritual marcat de uriaşul talent, înţelepciunea muzicală şi experienţa acestui genial muzician. Remarcabile în discursul musical al quartetului au fost pauzele şi sincopele, care mie personal mi-au amintit de aceeaşi modaliatate de structurare muzicală la Thelonious Monk unde tăcerile şi pauzele sînt grăitoare. Melodia de care vă vorbesc nu vă închipuiţi că e o structură extinsă a unor teme de jazz. Dacă vreţi să aveţi o idée a ei asociaţi-o cu sentimentul pe care vi-l lasă Bachianas brasileiras a lui Villa-Lobos – cam aşa au stat lucrurile pentru mine. Această formidabilă structură a fost urmată de trei bis-uri diferite ca timbru, dar care n-au făcut altceva decît să scoată în evidenţă contrastant melodia care le-a precedat. 

Mai multe…da, s-au întîmplat, dar e neajunsul meu aici de a nu vi le putea relata aşa cum s-au petrecut. Trebuie să-i vedeţi şi să-i ascultaţi!

Alt lucru care m-a bucurat, a fost că am reuşit să-i întîlnesc înaintea concertului pe Danilo Perez, Brian Blade şi John Patitucci cărora le păstrez o amintire de neuitat. M-am simţit mic, mic de tot şi plin de sfială în preajma lor, poate aşa se şi cuvine să fii în prejma unor asemenea oameni – diferiţi, prea diferiţi de noi, ceilalţi, Ştefan! – dar în acelaşi timp fericit.

În loc de încheiere: Multumesc Atti!

 

Horia Ciocan

Oradea 21 martie MMIX”

Notify of
trackback

[…] mele se opresc aici. Astept opiniile lui Gabi Burlau, Stefan Gaie, Daika Attila si Horia Ciocan, cu care am avut placerea sa particip la acest […]

gabi b.
Guest
gabi b.

Nu stiu ce-as mai putea adauga dupa excelentele cronici semnate de George si Horia. Poate platitudini…

Un lucru mi s-a parut evident la concertul de miercuri seara: Wayne Shorter n-a tinut sa demonstreze nimic, era in postura unui individ in care s-au acumulat sute de ani de traditie muzicala si culturala.

A fost unic, irepetabil, ireversibil.